Venezuela – episodul 1: Caracas. Aventuri in epoca Chavez

Preambul: acesta nu e un articol de promovare sau denigrare a Venezuelei ci o relatare a unei experiente de calatorie traita. E o tara fascinanta si plina de surprize.

Planuiam de mult sa vizitez Venezuela. E greu de explicat de ce-mi casunase tocmai pe Venezuela, probabil pentru ca auzisem multe povesti despre natura, oameni, experiente. E o tara unde gasesti cea mai inalta cascada din lume, unde Anzii care urca pana la peste 5000 m te duc, in doar cateva zeci de kilometri, prin toate zonele climaterice ale Pamantului, o tara care are cele mai multe titluri de Miss Univers si cea mai ieftina benzina. Un regim totalitar (era inca Hugo Chavez), dar cu o zona (Isla Margarita) considerata un paradis pentru multi vest-europeni, Venezuela e total diferita de alte destinatii, daca esti genul caruia ii place sa dea cu batul prin gardul vietii.

Asa ca n-aveam cum sa nu profit de o mare oferta de zbor Lisabona-Caracas pe care am gasit-o intamplator, cu vreo 7 luni inaintea plecarii. M-am bucurat, apoi m-am gandit ca, nefiind o destinatie unde sa mergi cu iubita (in primul rand datorita insecuritatii si apoi al conditiilor pe care le-am putea gasi la fata locului), trebuie sa facem o gasca de baieti dornici de aventura – asa ca am facut un short list de posibili parteneri de calatorie si am inceput sa pun in practica planul.
L-am sunat pe Mihai, prieten si coleg de corporatie pe atunci, si prima lui reactie a fost “Mergem!”
“Hai sa luam biletele si mai vedem pe urma daca mai vine cineva” – zic eu.
“Hai sa le luam!” – zice el.
Cum se intampla de obicei (ad-hoc-ul e sfant) – asa am si ramas. Adica doar noi doi, Mihai si Mihai.

In corporatie povestea cu concediile planificate urmeaza cumva un tipic: iei bilete, iti propui sa te pregatesti pentru vacanta, incepi un plan de vacanta dar nu-l finalizezi, lasi pe ultima saptamana, vine saptamana dinaintea plecarii si totul devine brusc dement la serviciu, asa ca nu mai ai timp de nimic. Asa s-a intamplat si cu noi, am cumparat biletele de avion si apoi sase luni n-am mai facut nimic. Ne-am auzit la un telefon cu 2 zile inainte de plecare: “Bai, noi poimaine plecam, ai studiat un pic zona?” intreb eu.
“N-am facut nimic, las ca stiu ca te-ai ocupat tu!” zice el.
“Nici eu n-am mai studiat nimic in afara de planul discutat acum 6 luni. Dar ne descurcam noi la fata locului…” zic eu.
Planuiam sa stam in Caracas 1 zi, apoi sa mergem in Los Roques 3-4 zile sa facem scufundari, apoi 6-7 zile in Insula Margarita, apoi sa mergem in Anzi vreo 5-6 zile si sa revenim in Caracas pentru intoarcere. Cam asta a fost tot planul nostru.
Zis si plecat. Am zburat pana la Roma cu Blue Air, apoi cu Tap Portugal Roma – Lisabona – Caracas. Aveam fiecare cate un rucsac destul de indesat, facut in ultimul moment, cu tot ce credeam noi ca ne-ar trebui pentru o astfel de calatorie. Nu aveam un al doilea rucsac (cum isi mai iau unii sa aiba “pe avion”) si o sa vedeti de ce fac aceasta precizare. In fine, adrenalina e mare, schimbarea de stare din cea de worker in corporatie in cea de calator fara planuri ne-a dat apa la moara, asa ca am ajuns in Caracas vii si nedormiti dar cu mare chef de a trai la maxim urmatoarele 20 de zile. Chavez, am ajuns!
Mergem prin aeroport plini de viata si ne postam langa banda de bagaje uitandu-ne dupa rucsaci. Ii infoliasem frumos in Otopeni in albastru, asa cum va deveni repede si situatia noastra. Bagajele veneau, oamenii plecau, era un proces normal, intrerupt brusc de o cutie mare, de carton, care a poposit pe banda avand un mesaj scris sec pe o foaie alba, cu markerul: “ULTIMA MALETA”. Hait, c-am pus-o…

Ma uit la Mihai, se uita la mine, incercam niste glumite dar nu prea… Mergem la bagaje pierdute si incercam sa ne intelegem cu baiatul de acolo care, evident, vorbea doar spaniola. Limba pe care, am uitat sa precizez, n-o stapaneam nici unul dintre noi. Intelegem insa clar ca bagajul n-a ajuns, probabil a ramas in Lisabona sau chiar in Roma si ca nu e nici o sansa sa-l primim mai devreme de 2-3 zile, cand ar fi urmatorul zbor. Eram amandoi in pantaloni lungi, cu picioarele usor fierte dupa vreo 18 ore petrecute prin avioane si aeroporturi. Dorinta de a ne pune sandalele si shorturile din rucsac era teribil de arzatoare, dar nerealizabila.
Eram ai nimanui, fara plan, fara bagaje, doar cu aparatul foto, telefoane (fara incarcatoare), fara pasta si periuta de dinti si, mai ales, fara bani venezueleni, respectiv bolivari.
Oricum, constatasem ca pierdusem vreo 2 ore deja, se facuse cam 6 seara, ora dupa care am aflat ulterior ca nu e deloc indicat sa mai iesi din casa in Caracas daca esti turist, riscul de a fi atacat fiind, ziceau ei, de peste 50%. Dar noi nu aflasem inca informatia asta, cum nu aflasem inca multe lucruri, unul dintre ele fiind ca aeroportul pe care ne aflam se afla la vreo 40 de km de Caracas (si la 1000 de m pe verticala, aeroportul Maiquetia fiind pe malul oceanului, iar capitala la vreo 900-1000 m altitudine).
Marele noroc a fost ca ne-am intalnit in aeroport cu un cuplu de studenti (Yenni si Marcos) care locuiau in Caracas si care au devenit, fara exagerare, salvatorii nostri.
Ne-au preluat cu masina lor pana in Caracas, au oprit la un magazin de unde ne-am putut cumpara (au platit ei si noi le-am dat dolari) pasta de dinti, sapun, etc si ne-au ajutat sa cautam cazare. Ploua infernal, desi era luna octombrie si nu marte, ca in cantec, si totul arata ciudatel. Incepeam cumva sa simt o teama destul de evidenta, pe care o mascam vitejeste. Primele doua hoteluri erau full (era sambata seara), ceasul se facuse 10 seara si incepeam sa ne punem intrebari. Cei doi ne explicau ca rata infractionalitatii este imensa, ca nu e bine sa iesim afara decat la lumina zilei (6-18), am palavragit o gramada in cele aproximativ 2 ore cat am facut de la aeroport la Caracas, iar apoi cat au stat cu noi sa ne gasim hotel. Ce mi-a placut enorm e ca incercau sa salveze orice aparenta, isi iubeau tara, nu o criticau in stilul romanesc si ne prezentau niste fapte si niste sfaturi logice, argumentate, dar fara sa condamne.
Cei doi ne-au gasit intr-un final o camera la un fel de hotel, singura libera, au discutat cu receptionerul ca o sa platim a doua zi pentru ca acum nu avem bolivari, ba mai mult, au zis ca vor veni ei a doua zi pe la 9-10 sa ne aduca niste tricouri si niste pantaloni scurti – se ocupa ei. Le-am lasat 50 de dolari, oricum meritau toate laudele, am zis ca daca ne dau teapa tot noi trebuie sa le multumim pentru ca am ajuns, totusi, in Caracas, la un hotel. Ma rog, e mult spus hotel, pentru ca odata intrati in camera am constatat ca toata camera era de fapt un patrat de 3X3 m, fara nici o fereastra (doar cu o gura de aerisire), doua paturi mici puse pe laturi si un televizor cu tub suspendat pe un brat metalic. Ne-am trantit rupti in pat, Mihai a dat drumul la TV si ne-a busit rasul pe amandoi – televizorul avea doar vreo 3 canale porno, genul circuit inchis pentru “hotelul” respectiv.

Aici e intrarea in Hotelul Tanausu, Caracas:

A doua zi, am vazut la lumina zilei cum arata vecinatatea “hotelului”. Nu exista mic dejun, dar in “lobby” ne intalnim cu un domn care isi bea cafeaua, un om trecut prin viata, care arata de 65 de ani dar probabil ca nu avea mai mult de 50 si care era foarte bucuros ca vorbeste cu cineva in franceza (reamintesc ca eu vorbeam engleza, Mihai franceza, nici unul spaniola). Tipul era din Elvetia si facea diverse afaceri prin zona Venezuela – Columbia, n-am intrat in mari detalii dar era totul subinteles. Ne spune ce stiam deja, ca daca schimbam dolarii la banca primim 4,3 bolivari/dolar, iar daca schimbam “la negru” primim in jur de 8. Adica totul la jumatate de pret, pentru toata vacanta. La fel cum era in Romania ceausista, cand dolarul “se vindea” cu 18 lei, desi oficial cursul era cam de 9-10. Citisem inainte ca toti turistii schimba “la negru” dar ca e bine sa gasesti o persoana de incredere pentru ca schimbul in alta parte decat la banca e ilegal. Cum in Romania am vazut valutisti ani la randul, nu era sa ne speriem noi tocmai de asta. Asa ca elvetianul ne da numarul de telefon al unui tip numit Victor, care cu asta se ocupa. Il sunam si stabilim pentru ora 13.00 o intalnire in unul din foarte putinele locuri din Caracas unde e cat de cat sigur – holul hotelul Melia de 5*.
Intre timp, prietenii nostri venezueleni (cuplul de studenti) s-au dovedit a fi de cuvant si, chiar daca au sosit pe la 11:00, s-au prezentat cu doua tricouri si doua perechi de pantaloni scurti din aceia 100% plastic, pe care ii gasesti la tarabe, unul cu AC Milan si celalalt cu Real Madrid. Amandoi tineam cu Barcelona, asa ca eu trag batul scurt si ma aleg cu perechea Real Madrid. Le multumim frumos pentru ca ne-au ghicit gusturile in zona vestimentara si decidem sa ramanem imbracati tot cu pantalonii lungi in care venisem, dar ne punem proaspetele tricouri. Se ofera sa mearga cu noi in mall-ul care era langa hotelul Melia asa ca ne alegem si cu transport pana acolo. Le zicem ca avem o treaba un pic la Melia si ca venim si noi imediat in mall. Inutil sa precizez ca mergeam mereu cu toti banii si actele la noi.
Ajungem in holul hotelului, ne asezam pe una din canapelele din lobby si-l sunam pe Victor. Scena de film, apare Victor imbracat intr-o camasa alba, pantaloni negri calcati la dunga, pantofi luciosi si ochelari de soare. Plus geanta tip diplomat, a la’ nea Marin miliardarul, doar ca neagra.
“- Salut!
– Salut, cat vreti sa schimbati?
– Pai cat e cursul?
– Sub 500 e 8, peste 500 e 8,1, peste 1000 e 8,3.
– Ok, pai atunci schimbam 1600 (cate 800 de caciula).
– Haideti pe canapeaua cealalta, ca acolo nu bat camerele de luat vederi.”
Mergem pe canapea, ii dam banii, ne da banii, ii verificam sa nu patim vreo faza cu ziare puse in loc de bancnote, ne convingem ca sunt cei 13.200 de bolivari (erau doar hartii de 50 si 20), ne alegem cu niste “caramizi” de toata frumusetea, iesim impreuna din hotel, Victor se suie intr-un Mercedes negru si pleaca. Ne uitam noi unu’ la altu’ si zic io primu’:
“- Auzi, tu stii cum arata bolivarii?
– Nu.
– Nici eu. Sa speram ca sunt pe bune.”
Mergem pe jos, cu inima mica, pana in mall. Acolo Yenni si Marcos ne confirma ca banii sunt buni si respiram usurati. De bucurie, mergem sa mancam cu tinerii si ne tundem aproape zero intr-o frizerie.


Ne despartim de cei doi tineri, le mai multumim inca o data pentru ce au facut pentru noi si mergem sa vizitam putin Caracasul. Prinsesem un pic de curaj, aveam bani sa plecam, sa luam taxi-ul, sa mancam… o-ho-hoo, orizonturile s-au redeschis. Un lucru era cert: trebuia sa plecam din Caracas cat mai rapid.
Cum se facuse ora 15:00, cei doi ne spun ca cel mai simplu e sa vedem Caracasul dintr-o gondola care strabate orasul pe sus. Planul e simplu si pare ok, facem o tura cu gondola, traseul fiind circular revenim in aceeasi statie, apoi luam un metrou vreo 6 statii si ajungem la hotel.
Zis si facut, mergem la casa de bilete a gondolei si acolo ne spune un tip ca e inchis. Ne uitam la program – scria 9-18. Arat hartia cu programul, tipul ridica din umeri a “n-am chef”, ii dam o spaga de 20 de bolivari si se rezolva. Odata urcati in gondola, ni se pune un nod in gat. Tot traseul gondolei era prin favelas-urile Caracasului, Chavez o construise pentru a determina copiii din cartierele nefericite sa mearga la scoala. Panorama e interesanta, dar genul acela de interesant care te face sa te gandesti de doua ori. Constructii aruncate absolut arbitrar unele peste altele, fara apa, fara canalizare, cu curentul furat si mii de fire care formau cumva un paienjenis pe deasupra cartierelor. De fapt nu exista nici macar strazi, sunt niste poteci cu latimea de 1 m care serpuiesc printre case, accesibile doar locatarilor (nici politia, nici salvarea, nici postasul nu intra in favelas). Fiecare colina, fiecare munticel devine un cartier de locuinte facute din cartoane, table, bucati de placaj, arata precum un vulcan, doar ca in loc de lava se scurg gunoaie pe versantul cel mai abrupt. Familiile stau impreuna pe mai multe generatii, iar atunci cand un copil creste si-si intemeiaza o familie, mai adauga un etaj de cartoane.

Intr-una din primele statii intra in gondola noastra o doamna corpolenta de culoare, la vreo 120 kg, genul de femeie din telenovele care joaca rolul de mama Dolores. Se uita la mine bland cum fac poze pe geam si-mi face semn scurt spre aparat. Inteleg rapid, desi imi explica in spaniola, ca nu prea e bine sa arat prin zona ca detin un aparat foto. Si nici telefoane mobile. Ma uit la Mihai si amandoi ne gandim la un singur lucru: “daca-ar sti ca avem fiecare peste 6000 de bolivari si vreo 2000 de dolari cash…”. Mama Dolores coboara, noi ne chinuim sa ascundem cat mai bine caramida de bancnote si sa stam cuminti restul de statii pana cand gondola isi face circuitul. Ne dam jos dupa vreo 45 de minute si ne grabim sa prindem metroul astfel incat sa iesim totusi pe lumina catre hotel. Ajugem cu bine, cautam primul zbor catre Insula Margarita – din fericire era unul chiar in seara urmatoare, ne luam biletele si depanam amintiri din deja prea incarcatele 2 zile de Caracas.
Ziua urmatoare ne-am plimbat un pic prin centru, pe jos, prin zona “turistica” considerata sigura. Am vazut un oras teribil de contrastant… cladirile aveau sarma ghimpata la balcoane pana la etajele 6-7, amintind de infractionalitatea ridicata. In schimb oamenii erau luminosi, bucurosi cumva, chiar si in cadrul unui miting de protest pe care l-am prins in direct. Am mancat unul dintre cele mai mari sandwich-uri, facut cu unul dintre cele mai mari avocado vazute vreodata (cam 1 kg/bucata).

Deja nu ni se mai parea asa bau-bau. Cum incarcatoarele de telefon erau pierdute odata cu bagajele, am gasit un om care vindea toate variantele din lume (in 2010, daca va amintiti, toate telefoanele aveau mufe diferite). Avea o taraba cu zeci de variante de incarcatoare. I-am spus modelul, el a intins mainile, a pipait mufele 3 secunde si ne-a intins ce-i cerusem. Era orb… Apoi i-am platit cu o bancnota de 50 de bolivari si ne-a dat restul, fara sa ezite, desi bancnotele erau identice ca dimensiuni dar diferite prin culoare. Impresionant si demn venezueleanul respectiv.

A, si inca ceva, desi poate o parte dintre voi vor stopa lectura aici: desi a castigat Miss World de n-spe ori, desi sunt multe “scoli” care sa te propulseze pe marile scene ale concursurilor de frumusete, desi implantul de silicon e la ordinea zilei, nu am vazut pe strada mai deloc frumuseti. Cam asta e maxim din ce am putut sa suprindem intr-o zi de Caracas:


Din pacate venezuelenii, fiind prinsi in capcana sistemului communist, se uita cu jind la americani si, in vestimentatie dar si in proportii, sunt “wannabe American”. Asadar obeze peste tot, fast food-urile erau pline, iar vestimentatia continea invariabil sepci cu NY.
Dupa tura de oras, foarte interesanta, ne-am suit intr-un taxi cu destinatia aeroportul Maiquetia, de unde aveam sa zburam la ora 18:00 in sfarsit, pe o insula cu iz de destinatie de vacanta: Margarita. Insulele Los Roques ieseau din schema pentru ca nu erau decat doua zboruri pe saptamana la ore imposibile si ar fi presupus sa mai stam in Caracas cel putin inca o zi sau doua, asa ca am abandonat ideea, nu fara regrete.
Despre bagaje: nu le-am mai recuperat niciodata. Procedura era imposibila, dura mult si ne-am propus sa incercam recuperarea lor la zborul de intoarcere in Romania. Planul n-a mai putut fi pus in practica din motive ce urmeaza a fi relatate.
Urma o saptamana in Isla Margarita si apoi una in Anzi, cu planul de a urca pe unul din varfurile de 5000m. In episodul 2.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *