Venezuela – episodul 2: de la mare la munte si de la agonie la extaz

Zborul de la Caracas la Isla Margarita a fost scurt si placut. Plecam exact la apus, 45 de minute peste Marea Caraibelor, fara peripetii, pana in Porlamar, capitala insulei. Citisem ca insula are un cu totul alt regim fata de Caracas, ca securitatea turistilor este asigurata de armata, ca foarte multi europeni s-au stabilit aici pentru clima excelenta, conditiile de trai foarte bune, civilizatie apropiata de standardele din Europa si preturile destul de mici. Primul popas l-am facut in sudul insulei, pe plaja El Yaque, un paradis al windsurferilor. Gasim un taximetrist care ne cere un pret ridicol pentru cursa, batem palma si plecam. Aveam sa aflam, cateva zile mai tarziu, ca practic, in Venezuela, benzina nu costa. Pretul era 10 litri = 1 bolivar, sau 80 litri = 1 dolar.

Nu exista masini Diesel iar motoarele sub 4000 de cmc sunt raritati. La fel ca in Cuba, masinile au toate peste 1 milion de km si 30 de ani vechime.


Asadar taxiul ne lasa in mijlocul statiunii, urmand sa cautam o cazare pe care ne-o recomandasera studentii. Nu facusem rezervare, ne-au zis sa mergem direct. Gasim cu greu strada neluminata si intalnim cu cuplu foarte vesel care tocmai iesea pe poarta respectivei vile. Era un cubanez care isi serba ziua de nastere (facea 20 de ani) si iesea cu gagica-sa pe strasse. Ne-a zis ca nu e proprietarul acasa dar il gasim pe prietenul lui care locuieste undeva la etaj.
Mergem acolo, ciocanim, auzim miscare, usa se deschide si apare o namila de om. Un pic mai inalt decat usa, dar cu o privire destul de prietenoasa.
Incerc in engleza, uriasul clipeste des si scutura din cap. Incearca Mihai in franceza – nimic. Incercam in spaniola un foarte apropiat “Que hora es?”, ma rog, ne adunam din ce avem pe telefon si incropim o intrebare de genul “mai aveti camere libere?” … uriasul sta un pic, se gandeste, apoi scutura la fel din cap. Ma intorc spre Mihai si-i zic: “Ce ne facem ca vad ca nu intelege nici spaniola!”. Si brusc, uriasul se lumineaza la fata, se umple de zambet si exclama taraganat, ardeleneste: “Vor-bi-ti ro-ma-neste!”. Daca eram mai putin buimac m-as fi uitat dupa camera ascunsa. Ne pocneste un ras isteric, ne batem pe spate si dezlegam misterul: uriasul era ungur, din Debrecen, dar facuse armata si locuise in Targu Mures vreo 15 ani. Nu cred ca am vazut vreodata un ungur mai bucuros ca aude limba romana…
Vila unde statea (si unde urma sa stam si noi) era proprietatea prietenului lui cel mai bun, Zoldi, fost fotbalist la Debrecen retras din activitate si devenit idolul uriasului. Cam asa ne povestea el, dupa ce ne-am asezat la un Polar (berea venezueleana): “Zoldi, no, o sa-l cunoasteti, e un baiat de nota 20… Zoldi are prietena venezueleana frumoasa foc, io n-am, Zoldi merge la sala, io nu prea, Zoldi e instructor de windsurf, eu acum invat, Zoldi vorbeste si spaniola, si engleza, io numai ungureste si romaneste… Nu prea ma simt io bine aci, da’ m-o rugat Zoldi sa vin sa-l mai ajut. Tare ma bucur ca ati venit, ca mai am si eu cu cine sa mai schimb o vorba…”
A doua zi exploram plaja El Yaque si, bineinteles, ne chinuim un pic sa facem windsurf.

Eu primesc de la Zoldi ca profesor un pusti de vreo 16 ani care se punea pe placa ca o pisica, statea drept si-mi zicea triumfator singurele cuvinte pe care le stia in engleza: “See? Like This!” apoi sarea in apa si ma lasa sa ma fac de ras de vreo 10-15 ori pana imi oboseau mainile de la cazaturi si ridicari pe placa, dupa care relua “See? Like This!”. Rar am fost mai frustrat, dar dupa vreo 3-4 ore reusisem sa stau pe placa de incepatori (imensa) si chiar sa intorc o data vela fara sa cad. Intre timp, pe langa noi zburau cu 50-60 km/h tot felul de priceputi.
Dupa 2 zile am plecat spre nordul insulei in Playa el Agua, o plaja de cativa Km cu cocotieri, nisip fin, apa turcoaz si vanzatori ambulanti columbieni de nuci de cocos si stridii. Niciodata n-am mancat atatea stridii, costau cam 1 dolar 10 bucati.

Ne-am cazat la o hacienda, cu o curte foarte simpatica desi un pic departe de plaja (cam 1 km). L-am convins pe Mihai sa incerce sa-si ia certificatul de diving PADI Open Water asa ca urmatoarele 4 zile aveam sa-l vad doar cu nasul in carte, in afara turelor de scufundari pe care le faceam. E de studiat pentru a trece examenul, o patisem si eu in Egipt cu ceva timp in urma, cand luasem la randul meu certificatul.
Aventura continua insa in stil sud-american. In fiecare dimineata venea sa ne ia de la coltul strazii Jorge, cu al sau Daewoo Damas (pentru cei care nu stiu, e acel sicriu pe roti intalnit si in Romania, despre care te miri la fiecare curba ca nu s-a rasturnat). In prima zi a fost socul mai mare, pentru ca, pe de o parte, a intarziat vreo 1 ora de am crezut ca ne-am luat mare teapa. A aparut ca o floare, a franat brusc langa noi si a ranjit cu toti cei 3 dinti pe care-i mai avea: “Diving?”. Cum noi am inclinat afirmativ din cap, a luat o surubelnita pe care a bagat-o intr-o fanta din usa si ne-a deschis. Ne-am urcat cu grija sa nu cadem prin podeaua masinii, care realmente avea vreo 5-6 gauri prin care se vedea asfaltul, una prin care puteai usor sa-ti scapi piciorul. Jorge a scos un chiuit si a demarat in tromba. S-a uitat la noi, a bagat mana in gaura ce reprezenta odata torpedoul, a scos o sticla de rom din care a tras mai intai o dusca buna si ne-a intins-o si noua. Apoi a chiuit din nou si-l vedem iesit jumate pe geam si facand gesturi obscene unei femei de pe trotuar. Se intoarce catre noi: “Le stiu pe toate femeile din El Agua! Jorge n-a ratat nimic pe o raza de 10 km!” Rade din nou, mai ia o dusca, fluiera din nou dupa alta femeie si incepe sa ne descrie cu lux de amanunte cam cum arata respectiva daca elimini vestimentia. Ne dezmeticim si incepem sa-i facem jocul pana cand, dupa vreo 15 minute, realizam ca mergem intins catre … munte. Il intreb:
“- Hei, Jorge, pai nu mergem la diving?
– Ba da!
– Pai si divingul nu se face in mare?
– Ba da!
– Si noi ce cautam spre munte?
– Aaa, (reamintesc ca oricum intarziase vreo ora) – trebuie sa iau eu pe cineva. “
Opreste violent, asa cum condusese in toata perioada asta, si, intr-adevar, se urca in masina o femeie cu niste sarsanale. Jorge devine brusc mielusel, ne face cu ochiul si tace malc pana cand ajungem inapoi la malul marii, de unde urma sa ne imbarcam in sfarsit pentru prima zi de diving. Sticla a ramas la locul ei, iar stilul de condus redevine unul in limite normale.
Crezusem ca Damas-ul lu’ Jorge era ultima cazatura de masina, dar ne contrazice Mike, instructorul de diving care ne astepta langa camioneta lui, de unde descarca 4 motoare de barca Yamaha, stralucitoare.

Mike era un german stabilit in Margarita cu vreo 20 de ani in urma, fost ofiter, scafandru militar cu peste 10.000 de scufundari la activ. Un tip de vreo 55 de ani, lat in spate cat doi, care ducea singur 4 tuburi de oxygen prin apa pana la brau, catre barca. Tot singur dadea jos motoarele care erau prinse pe o scandura ordinara pe marginea camionetei. Jur ca n-am vazut niciodata o masina intr-o stare mai proasta si care sa functioneze.
Daca Damasul lui Jorge avea gauri in podea, camioneta lui Mike nu mai avea podea deloc. Singurul scaun (al soferului), statea prins pe traversele metalice ale sasiului. Nu avea parbriz de cel putin 10 ani, pentru ca un stergator efectiv intrase in plasticul topit de deasupra bordului. Nu avea nimic functional la bord, nici un indicator, nimic. In schimb motoarele de barca pe care le purta mi-au redat un pic increderea, pareau noi si foarte bine intretinute. Mike le-a luat unul cate unul si le-a montat pe o barca de lemn pentru care si un singur motor ar fi fost suficient. Nu prea ne-am intebat de ce ar fi nevoie de 4… In fine, ne urcam cu totii, prin apa, tuburile de oxygen pentru diving erau fixate, cheie la barca si vrummmm! Cu toata forta inainte! Barca se ridica la peste 45 de grade, cam toata lumea se tine cu toti muschii de ce apuca, nu se mai poate intreba nimic pentru ca zgomotul e infernal si era exclus sa incerci sa te deplasezi pe barca. Ajungem cam intr-o ora, relativ teferi la o insulita in larg si-l intrebam pe Mike: “Ce-a fost cu nebunia asta?” “Pai eram in intarziere, am mers mai repede ca sa recuperam!”. In fine, dupa o discutie in care am inclus si dorinta noastra de a ajunge vii inapoi, zilele urmatoarea traversarile catre larg si inapoi au fost mai normale. Si nici Jorge n-a mai intarziat.


Mihai si-a luat examenul, am cotrobait insula pe toate partile, am gasit o plaja excelenta in capatul estic, la Punta Arenas (da, stiu, suna ca in “Toate panzele sus!” dar nu e aia. Mancare buna, viata lejera, preturi mici in Margarita (mai ales daca schimbi la 8 bolivari per dolar). Am vazut peste tot politie, din punctul de vedere al infractionalitatii n-am simtit nici macar un minut nesiguranta.

Da, ei sunt mai dementi din fire, dar altfel n-ar avea farmec Sud-America. Traiesc la limita, traiesc total, de cand se trezesc pana adorm. Canta tot timpul, chiar daca de multe ori doar pentru ei.
Am plecat din Margarita cu un zbor facut la mai putin de 24 de ore de la ultima scufundare facuta, asa cum NU e recomandat, si lucrul asta avea sa ne coste in urmatoarea noastra destinatie: Anzii.
Mai precis, Merida, un mic oras universitar situat la aproximativ 1500 m deasupra marii, de unde se acceseaza destul de usor varfurile de 5000 de m din Anzi. Cel mai inalt se numeste, ca aproape orice in Venezuela, Pico Bolivar. De altfel si Venezuela se numeste, oficial, Republica Bolivariana de Venezuela.


Am aterizat pe un aeroport situat la 60 de km de Merida, aeroport care o sa-si gaseasca si el locul in poveste in preziua plecarii. In fine, luam un taxi clasic (motor de peste 8000 cmc si peste 1 milion de km) si ajungem in oras. Un oras colonial, frumos, dar stiam ca si mai frumos e ce-i prin preajma. Anzii. Cum aveam doar 5 zile pline ramase, ne grabim sa tocmim pentru a doua zi un ghid care sa ne duca, in siguranta, sus, pe un varf. Aflam repede ca pe Pico Bolivar si Pico Humboldt nu se poate ajunge, ca telecabina nu mai functioneaza de vreo 3 ani (oricum nu am fi vrut sa mergem cu ea), asa ca stabilim sa plecam a doua zi, dis de dimineata, sa atacam in 3 zile Pico Pan de Azucar (varful Paine de Zahar), de vreo 4700m.
Urma sa mergem in prima zi 9-10 ore pana la 4000m, sa campam acolo, apoi sa abordam varful in ziua a doua dus-intors, sa campam din nou si sa ne intoarcem a treia zi in Merida.
Primim asigurari clare ca nu e nevoie de echipament special, ca e o ruta foarte usoara (noi fiind echipati fix deloc, am facut rost de niste fesuri si un fel de treninguri cu maneca lunga, fara bocanci, etc). In fine, baietii chiar erau profesionisti (in Merida am intalnit cei mai responsabili oameni din Venezuela) si am plecat linistiti.


Ne-am trezit la 6 a doua zi, ne-am luat rucsacii pregatiti de baieti (echipament la nivelul anilor ’90 la noi), ne-am urcat intr-o Toyota care ne-a dus pana la intrarea in Parque Nacional Sierra de La Culata. Ghidul nostru era un tip foarte interesant, o combinatie de german cu argentinian, cu o viziune anarhista asupra lumii si cu reale tendinte fasciste. Un tip slab ca un bat si un un nas proeminent, ceea ce a astras imediat si porecla “Condorul”. Condorul avea vreo 50 de ani, dar nu te puteai tine dupa el. Era permanent in fata noastra cu 20-30 m, scruta zarea, se intorcea, povestea, pleca din nou. Am urcat vreo 5 ore fara sa intalnim tipenie de om. L-am intrebat: “Cum e cu animalele salbatice pe aici?” “Sunt destule. Pume, ursi” apoi a continuat repede: “Dar nu vin pe potecile aglomerate!”. Aglomerate…nici in urmatoarele 3 ore de urcat n-am vazut tipenie de om…


Ajungem la locul de campare, punem cortul, gatim niste paste cu ceva rosii, apoi, pe la ora 6 pm, cand incepuse sa se intunece, si eu si Mihai incepem sa realizam ca vom face sigur rau de altitudine. Urcasem brusc, cu mai putin de 40 de ore in urma faceam scufundari la -20m, zburasem, urcasem la 4000. Ne-am luat lectia hard-way.

Incepem sa simtim tahicardia si realizam ca nu vom putea sa coboram (singurul leac sigur impotriva raului de altitudine) decat a doua zi, in zori, adica dupa 12 ore (!). Probabil a fost cea mai rea noapte traita de mine. Ma uitam la secundarul de la ceas si parea ca fiecare secunda e un minut. Am mancat vreo 3 ciocolate, am iesit de nenumarate ori sa dau ture in jurul cortului, in fine am vazut ca se lumineaza si stiam ca plecam. Ghidul nostru n-a stiut nimic, s-a trezit ca o floricica,  a iesit din cort si cand ne-a vazut treziti ne-a luat repede: “Haide baietii, atacam varful?” “Condorule, azi atacam poalele. Dar pe repede ‘nainte ca suntem praf!”
Am coborat in vreo 3 ore ce urcasem in 8, ne-am suit in Toyota si am respirat usurati odata ajunsi in Merida. Efectul oxigenului a fost instantaneu, nu mai aveam absolut nimic. Ceea ce ne-a facut ca, dupa o zi de odihna, sa sarim pentru prima data cu parapanta, intr-o zona numita “Valea Neagra”.
Nici aici n-a fost lipsit de adrenalina… Am urcat tot cu o Toyota pe un drum ingust, atat de ingust incat in cele 2 cazuri cand venea o alta masina din sens opus, roata statea efectiv la centimetru pe marginea prapastiei. Am ajuns pe platou si am asteptat sa “vina vantul potrivit”. Eram vreo 7-8 musterii care ne uitam cu curiozitate la un zmeu-parapanta cu care incercau vantul. Zmeul se ridica in aer, facea vajjj-vajjjj vreo 3-4 volte si apoi pica, invariabil, in bot pe pajiste. Si tot invariabil, cand cadea cu zgomot, toti astia 7-8 ne intersectam ingrijorati privirile. Dupa vreo 3 ore de stat si 6-7 tentative de zbor cu zmeul, desi nimic nu era diferit in modul in care a aterizat in bot la ultima incercare fata de cele dinainte, baietii au zis triumfatori: “Gata, hai sa zburam!”.
Pe bune?!


Vin ei, ne asigura, ne verifica, ne reasigura ca totul e ok, ca oricum mai e un pic si se intuneca, asa ca sa-i dam drumul.
Eu faceam tandem cu cel mai experimentat dintre ei, seful lor, cu peste 5000 de zboruri, un tip chiar foarte misto. Asa ca am avut onoarea sa fiu primul care sare. N-aveam alta varianta, ei pareau extrem de relaxati, asa ca am sarit… si a fost magnific. Am avut curenti foarte buni, care m-au tinut in aer cam 40 de minute, timp in care am prins apusul. Din parapanta! Probabil unul dintre cele mai spectaculoase apusuri prinse pana acum. Parapantistul imi face semn la un moment data ca trebuie sa coboram si-mi zice ca o sa coboram mai repede, pentru ca trebuie sa apuce lumina toti cei 6-7 care mai erau in aer, in spatele nostru. Nu stiam ce inseamna “mai repede”, cert e ca am intrat intr-o spirala rapida descendenta si in 3-4 minute eram jos, mai mult mort decat viu. Cred ca mi-am revenit complet in ceva mai mult de 2 ore.


Am experimentat asadar 3 locuri total diferite in Venezuela: Caracas, apoi Margarita la mare si Merida la munte. O tara cu oameni veseli, nebuni, patimasi.
Ne gandeam ca inima destul de incercata o sa ia o pauza. Dar cel mai nebunesc episod abia incepea: drumul de intoarcere.
Am plecat din Merida catre aeroportul de langa (El Vigia), avand la noi biletele de avion cumparate cu 2 saptamani inainte. Acolo de altfel aterizasem, cu 6 zile inainte. Doar ca, dupa ce ajunge, la aeroport (era 10 dimineata), constatam ca, intre timp, aeroportul SE INCHISESE. Cum adica s-a inchis aeroportul?!, intrebam perplexi la singurul ghiseu deschis, o doamna cu atitudine de aministratie financiara sector 5. Pur si simplu, acum 3 zile am primit “o circulara” de inchidere si toate zborurile sunt amanate.
Scuturam cumva din cap, ne ciupim, dar era adevarat. Langa noi, singurii vorbitori de engleza – un cuplu care trebuia sa plece in luna de miere, in Mexic. Facem echipa si cautam solutii. Gate-ul zborului nostru din Caracas catre casa se inchidea peste vreo 10 ore, al lor cam la fel. Intrebam cat am face cu masina pana acolo, ne spun ca min 14 ore, deci exclus sa luam un taxi.
In fine, dupa un brainstorming cronometrat, ni se arata Solutia: mergem pana la Maracaibo (cam 6 ore de drum) de unde avem un zbor peste exact 5 ore jumate catre Caracas. Impreuna cu prospatii insuratei zburam catre iesire, ne uitam la cei 4-5 taximetristi plictisiti si intrebam scurt: “cine ne poate duce pana la Maracaibo in 5 ore?”. Liniste. Plusam la bani, si se ridica unul cu parul dat cu birantina si care semana leit cu actorul Jorj Voicu. Haideti!
Ne suim in masina care avea, normal, peste 1 mil de km si demaram in tromba. Exclus sa ne gandim sa recuperam banii pe bilete, procedura ar fi presupus zile de asteptare. In fine, Jorj Voicu conduce destul de stresat, noi il mai incurajam din cand in cand. Acceleratie/frana/acceleratie/frana… si tot asa de sute de ori. Pentru ca in Venezuela nu exista radare, dar exista bumpere instalate din km in km, cu o inaltime care i-ar face invidiosi si pe vecinii nostri Bulgari. De peste 10 ori masina a atins cu burta de bumper, si mereu ne-am intrebat daca ramanem sau nu acolo. Arcuri moi, 5 in masina, transpiratie, Jorj Voicu isi tot punea palmele transpirate la ventilatorul masinii (evident, nu avea AC), stress maxim. Ajungem pe autostrada care desparte laguna Maracaibo de ocean si incepem sa speram. Trecusera 4 ore si, teoretic, intr-o ora traversam laguna. Doar ca, probabil neobisnuit cu tensiunea, Jorj al nostru rateaza intrarea catre aeroport si autostrada ne oblige sa facem o bucla de 30 minute. Suficient ca sa ajungem in aeroport dupa ce inchisesera zborul respectiv. Pierdem avionul si incepem sa prindem culoare in obraji. Pamantie. Insurateii descopera ca mai e un zbor catre Caracas intr-o ora jumate, mergem la casa, zicem ca le dam jumate de imparatie pentru un bilet (ma rog, patru) si REUSIM! Avem bilete si zbor catre Caracas!
Ne linistim un pic, ne urcam in avion si aterizam in Caracas cu 2 ore fix inainte de zborul nostru catre Lisabona. Evident, nu se termina aici povestea. Aratam probabil dubios, ce-I drept: doi barbati imbracati cu pantaloni rosii andini, cu catre un rucsac identic in spate (ne cumparasem din mall din Caracas), rasi in cap si probabil livizi un pic la fata… ne intampina mai intai un pustan in uniforma, cu o pusca mitraliera pe umar. Incercam sa-I explicam in putine cuvinte spaniole ce facem si unde mergem, nu-l convingem si ne pune sa scoatem tot din bagaje pe o masuta de plastic din holul aeroportului. Aveam niste cadouri pentru acasa: niste pungi de cafea ci ciocolata. Plus Mihai, care s-a gandit el ca e bine sa-si ia un pet de juma’ de litru plin cu nisip alb din Margarita. Cand vede nisipul din sticla, pustanul cordit de incordeaza tot si il pune pe Mihai sa-l verse. Se uita, se convinge ca e nisip dar nu accepta infrangerea. Se protapeste la 2 cm de fata mea, imi sulfa in ochi si scoate un cutter cu care face bucatele una din ciocolatele mele, uitandu-se fix la mine sa vada daca am vreo emotie. Emotii aveam, dar si o dorinta teribila de a-i da un sut in oua. Ranjeste si continua sa ne faca bucati jumate din ciocolate si vreo 2-3 pungute de cafea. Mai vine unul si incep sa discute intre ei, inteleg din conversatie ca vor sa ne dea cu un spray in gat, sa vomitam si sa vada daca cumva inghitisem saculeti cu droguri, metoda cea mai uzitata de traffic in zona. Chiar ne intrebam ce sa facem, dar cumva ne cred cei doi teribilisti puberi cu pusca si ne lasa naibii in pace.
In fine, strangem ce ne-a mai ramas si mergem sa facem check-in-ul, lasam rucsacii la cala si mergem usor obositi catre sala de asteptare. Dupa maxim 20 minute, auzim in difuzor numele lui Mihai. Ne uitam unul la altul si in doua minute apar doi politisti care-l flacheaza, ii pun o vesta verde reflectorizanta pe el si il iau. Il intreb pe unul de langa mine ce se intampla si imi zice ca se mai fac astfel de controale suplimentare “random”. Randomul din ziua aia n-a tinut cu noi, pentru ca peste inca 5 minute aud si numele meu si apar de data asta un politist si o politista de peste 100 kg. Imi pun si mie o vesta si plec cu ei, lifturi, coridoare, coboram si ajungem langa avion unde, pe o masa, erau bagajele noastre. Plus Mihai care dialoga cu niste alti baieti cu pusti si uniforma, dar un pic mai in varsta de data asta. Ma iau si pe mine la intrebari, cu un ton rastit si privirea apriga: “Where are you from?” “Romania” “Where are you going?” “Back to Romania” “What are you doing here?” “Holliday”. Apoi asta de ma intreba se intoarce catre baietii de langa el si le zice superior: “vedeti ba ce bine vorbesc engleza?”. Dar cam acolo se termina si engleza lui, ma mai intreaba ce am in bagaj, ii arat (nu mai ramasese mare lucru), se mai uita odata si ne trimite inapoi.


Trecusera 12 ore de cand plecasem din Merida si eram in avionul catre casa. Ar fi trebuit sa aterizam in Lisabona, dar avionul a aterizat in Madeira, in mijlocul oceanului. Dupa o escala neprevazuta de vreo 4 ore, am aterizat in final in Lisabona. Apoi am zburat la Roma, cu intarziere bineinteles. De la Roma ar fi trebuit sa ajungem in Bucuresti, dar si Blue Air-ul a decis sa faca o escala la Napoli, asa ca aterizarea la Bucuresti are loc dupa exact 54 de ore, marcand si cel mai lung drum de intoarcere ever. Daca m-as intoarce? Probabil, dar evitand Caracas-ul. Am auzit oricum ca sunt zboruri directe catre Isla Margarita, cu Condor Airways, din Germania.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *