Sumatra, o alta lume. Partea 1

Totul a început cu niște articole scrise de Brad Florescu pe blogul lui (tedoo.ro).
Erau articole cu aventură, cu multă natură, cu experiențe ce păreau fantastice.
Așa că, atunci când am vazut ca organizează o nebunie în Sumatra, Indonezia, cu orangutani, vulcani, insule izolate, lacul Toba, triburi și broaște țestoase, am zis că nu pot să ratez ocazia.
Mă așteptam să nu fie mulți care să se bage pe bune la o asemenea aventură, că de vrut vor toți din spatele tastaturii, așa că am vorbit în stânga și-n dreapta cu cei pe care îi consideram compatibili cu expediția-excursia asta.
Am reușit să-l conving pe Mihai, cu care fusesem și în Venezuela, și cam atât. Nu prea părea o excursie pentru fete, mai ales ca descrierea condițiilor era: fără apă caldă în 80% din zile, insule pustii, cort, jungla, tantari, toalete în natură, mancare pe unde apucam, să știi cât de cât să călărești etc.
Drumul a fost București – Kuala Lumpur unde aveam să stăm vreo 40 de ore până la zborul spre Sumatra, si apoi Kuala Lumpur – Medan, capitala insulei, un oraș cu vreo 4 milioane de oameni și cel puțin tot atâtea scutere.
Despre Kuala Lumpur și alte orașe asiatice mari prin care am fost, am sa scriu separat pe blog.

In Kuala Lumpur am facut si jonctiunea cu restul grupului format… dintr-o fată.
Despre Sumatra se pot spune atât de multe, dar am sa rezum cumva ca e a patra insulă ca dimensiune din lume, e cam cât doua Românii, e unul din ultimele locuri de pe Pământ unde poți sa mai vezi în sălbăticie urangutani și tigri si e locul cel mai devastat în urma tsunamiului din 2004. E o insulă plină de vulcani activi, cu o jungla care din păcate dispare an de an sub drujbele și incendiile corupților care vor sa cultive nenorocirea numită palmier (pentru ulei), e locuită de musulmani (peste 90%) dar într-o formă mai light (rar vezi burka) și mi s-a părut locul cu cei mai mulți copii mici (în afara de Filipine unde am fost ulterior, acolo parcă sunt și mai mulți).
Medanul, orașul unde ne-am întâlnit cu Brăduț, e un oraș întins ca o plăcintă, poluat infernal, zgomotos atât pe stradă cât și în cluburile de karaoke unde se retrag seara indonezienii (pentru asiatici, karaoke e distracția nr. 1), plin de scutere și un fel de tuk-tuk uri dar mai mici, atât de mici că nu prea am încăput doi europeni într-unul.
In zumzetul miilor de scutere, am mancat cateva ciudățenii, am devenit multimilionari în rupiile locale printr-o simplă retragere de la bancomat si am fost la karaoke (Brăduț le stia cantecele, ceea ce l-a propulsat in vedetă locala), cam asta rețin din seara petrecută în Medan. A, și o prezentare scurta a ceea ce ne așteaptă…
Urma sa plecăm a doua zi, cu 4X4-ul unui elvețian retras în Sumatra acum 20 ani. Vehicolele de teren sunt unica variantă cat de cat sigura de a parcurge cei aproximativ 200 de km până la Berastagi, primul loc al expediției, unde urma să cucerim un vulcan activ. Am stat 4 zile la Stephen (elvetianul), care isi construise o casa octogonala, cu mult beton, menita sa reziste oricarui cutremur produs de desele eruptii din zona.

Despre marele și blândul elvețian Stephan cred că se poate scrie o carte, cert e că mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc. Tipul are peste 50 de ani, iar în anii 80 fusese, împreună cu un prieten ungur (Gyula) , să exploreze jungla din Sumatra. După multe aventuri, rănit grav la un picior, este salvat și tratat pe modelul “English Pacient” de către o indonezianca tânără dintr-un sat de pe lângă Berastagi, pe numele ei Ni. S-a vindecat, a plecat și i-a promis lui Ni că se va întoarce, într-o bună zi.
Ni l-a așteptat, fără să mai primească vreo veste (nici nu prea se putea atunci), vreo 10 ani, până când într-o zi Stephan a venit, a cumpărat o bucata de teren și a făcut ciudățenia de casă octogonala, și-a plantat cafea în spate, a pus niște arbori de avocado, mango și ce-i mai trebuie omului prin curte, a luat-o pe Ni și s-au mutat împreună. Nu au putut avea copii, așa că au înfiat un puști care în momentul vizitei noastre avea 11 ani și l-au botezat cu numele prietenului ungur, Gyula. Puștiul vorbea deja la 11 ani franceza, engleza, germana și indoneziană. Din pe terasa casei lui Stephen se aud probabil si acum Led Zeppelin, Queen sau Pink Floyd.

Ni ne-a făcut în fiecare dimineață cafea culeasa din spatele casei și prăjită peste noapte, cu avocado cules din copac și ananas din curte. În Berastagi, obiectivul asumat a fost acela de a urca pe cel mai cuminte dintre cei doi vulcani activi care mărginesc așezarea: Sibayak (fratele mai nărăvaș se numește Sinabung și tocmai erupsese cu câteva luni înainte, motiv de evacuare a unei mari părți din populația satului de la poale). Planul era sa nu urcăm oricum, ci călare pe niște căluți minunați, cel puțin până la vreun kilometru de crater, ultima bucată de drum urmând să o facem pe jos. După o acomodare de o seară cu un cal destul de mare, blând ca un mielușel și cu o vârstă respectabilă, m-am trezit a doua zi cu primesc un alt căluț, mult mai slăbuț și de doar 3 ani, ceea ce il facea si mult mai iute si nerabdator.

Deși aveam “doar” vreo 80 de kg, eram probabil unul dintre cei mai grei oameni care îl călărisera, așa că mi-a tot transmis prin smuceli și opriri bruște ca nu-i convine situația. Ca idee, indonezienii rar trec de 60 de kile. Când am ajuns sus, pe platou și am coborât, după câteva ore de ascensiune, bietul căluț s-a bucurat ca un copil, s-a tăvălit prin iarbă și a alergat minute în șir.
In general, pe un vulcan nu poți să zici că ai ajuns în vârf, pentru ca vârful e primul care zboară în caz de erupție. Ajunși însă în crater, am putut să stăm și să ascultăm măruntaiele pământului. Îi bolboroseau ceva de speriat, ba chiar trăgea și niște vânturi puternice cu miros de sulf, așa că n-am stat mult, mai ales că ne aștepta coborârea și, bineînțeles, căluții. Aburul iesea cu o presiune teribila din fisurile din stanci, o presiune capabila sa arunce bolovani cat un cap de om ca dintr-o prastie uriasa (am facut proba, era cat pe ce sa-mi si prajesc bine degetele cu ocazia asta).

A urmat o zi de odihna apoi în Berastagi, am jucat ping pong si am făcut baie în izvoarele termale cu localnicii, bucuroși nevoie mare că le vizităm minunățiile de locuri. Eram un pic mai mult stanjenit pentru ca se inghesuiau sa faca poze cu noi, am primit si un copil de cateva luni in brate si parintii s-au pozat cu mine tinand pruncul, copiii erau cei mai bucurosi iar eu, personal, nu intelegeam de ce as fi eu mai special si de ce oamenii astia atat de frumosi si curati ne considera, inca, o rasa superioara.

La povesti cu piticii din Sumatra, intr-o baie publica locala
La poza cu tinerii de langa Berastagi.

Următoarea zi urma să ne despărțim de Stephan și de al său vehicul salvator, cum spuneam, singura opțiune de a străbate “șoselele” din Sumatra. Despre cum sunt drumurile și cum se circulă am să spun doar că, deși veneam din traficul de România, aveam tot timpul senzatia ca se vor întâmpla accidente iminente, dar cumva, miraculos, nu se întâmplau. Scuterele zumzaiau în mocirla drumurilor, fără să fie băgate în seamă de restul vehiculelor. Daca aveai scuter, nu existai pe drum. Cumva, erau pe cont propriu, fără pic de prioritate. Era treaba fiecăruia cum se strecura pe lângă camioane, vehicule 4×4 sau dube care cărau copiii sus pe capotă, unde unduiau ca niște trestii ținându-se unii de alții dar fără un punct de sprijin fix. Am făcut drumul de vreo 140 km între Berastagi și Singkil, următoarea destinație, în vreo 8 ore.
Singkil e un orășel clădit pe locul unde un râu forma o delta (lucru mai putin obisnuit la astfel de latitudini, de obicei se formeaza estuare) la vărsarea în Oceanul Indian.  Ei bine, în jungla formată in delta respectiva doream noi sa avem, poate, ultima șansă să mai vedem orangutani în sălbăticie. Fiins deja seara cand am ajuns, după ce ne-am cazat în singurul motel din zonă –  fără apă curentă ci doar cu un rezervor cimentuit, alimentat direct cu apa râului, filtrata printr-o bucata de cearșaf prins de capătul țevii și toaleta turceasca cu un ibric de plastic care plutea în rezervor, pe post de “tras apa” – am plecat să bem ceva. Fiind țară musulmană, evident alcoolul este interzis. Tuakul însă nu, iar barbatii satului se strângeau seara sa-l bea undeva intr-un “loc secret” pe care-l stiau toti, la capătul unei poteci din lemn, suspendata la nici un metru de apa deltei, deasupra vegetației luxuriante cu frunze imense de un verde usturător și, probabil, adăpostind grămezi de lighioane târâtoare și mușcătoare. După vreo 7-800 de metri de mers pe poteca improvizata, pe niste piloni subtirei de lemn si pe alocuri cu scanduri lipsa, acolo unde luminile și zgomotul slab al orașului se estompau, era o terasă. Adică o platformă de vreo 5 pe5 metri, cu un bec chior alimentat de o baterie auto și, bineînțeles, tuak, o bautură făcută din zeamă și scoarță de palmier lăsate la macerat maxim 1 zi. Tuakul are o viață foarte scurtă, pentru ca între momentul când e bun de băut și momentul când nu mai e bun decat de purgativ nu sunt decât vreo 5-6 ore. Gustul e ceva între socată acra și bere, acidulat și cu o alcoolemie de vreo 6%.

Oamenii îl aduceau în găleți de 10l și apoi îl puneau în pungi, din care beau localnicii. Am stat și noi cu ei, am băut o pungă și am aflat că știau că venim și seara urmatoare pregătisera la căminul cultural o serbare specială doar pentru noi, cei 4 albi care ne încumetasem să le trecem pragul orașului. Așa a fost, a doua seară am avut o reprezentație în care fiecare localnic și-a aratat măiestria în diverse hobby-uri, de la muzică (de departe pasiunea numărul 1 în Sumatra, am să revin) până la învârtit farfurii pe fusuri de lemn. Eu m-am simțit 25% onorat și 75% stânjenit pentru că nu pricepeam ce aș avea special ca să merit așa un tratament. Cum mă mai simțisem asemănător și la baia comunală din Berastagi, eram deja obișnuit cu senzația de nod în gât, doar că acum aveam un spectacol dat de vreo 30 de oameni pentru un public format din 4.
Dimineața ne-am trezit la 5 pentru a pleca în junglă sa vedem orangutani. Toată ziua ne-am plimbat cu doua bărci conduse maistru de băieții din sat care știau perfect tot labirintul teribil format din pădure deasa și cursuri de apă care se intersectau și se despărțeau apoi într-un joc de-a apa și de-a viețuitoarele.

În unele locuri râurile erau albastre, în unele verzi-albicioase, iar altele erau culoarea “coca cola”. Într-unul din astea m-am băgat și eu pentru o scurtă bălăcire necesară la cele 33-34 de grade de afara. Abia întors în barcă am întrebat într-o doara: “auzi, pe aici nu-i așa că nu-s crocodili?” tipul s-a uitat lung la mine, a zâmbit și n-a răspuns nimic. Mai bine!

După vreo 8 ore de barcă și cu speranțele că vom avea norocul să vedem orangutani scăzând vertiginos, îi văd pe cei doi conducători de barcă făcând semne între ei și către noi de liniște totală. Amutim și ne pregătim încet aparatele. Sumatrezul ne face semn către coroana unui copac exact ca toate celelalte, și după câteva secunde de concentrare pe subiect realizăm că în mijloc e un cuib uriaș, de vreo 3 m diametru. Și brusc cuibul ăla, ascuns de frunze, începe să se miște și ditamai orangutanul cu o anvergura a brațelor kilometrica se mișcă fără zgomot, doar cu un foșnet de frunze pe care l-aș fi putut oricând pune pe seama vantului. Mi se pare că asist la un film mut, care din păcate durează doar 2-3 secunde. Atât. Gigantul portocaliu blănos dispare, iar noi stăm lemn, întrebându-ne din priviri dacă l-am văzut toți. Da, l-am vazut. Bărcile se întorc încet, nimeni nu vorbește nimic dar toți ne gândim probabil la lucruri similare: că suntem norocoși că am putut vedea așa o creatură frumoasă, că suntem ne-norocoși pentru că cel mai probabil copiii noștri nu vor avea ocazia asta, realizăm cât de fragilă e natura și ne vin în minte imaginile cu jungla tăiată aproape în întregime pentru a face loc plantațiilor de palmieri… Da, omul e cancerul cu care s-a procopsit organismul numit Pământ.

Partea a doua, aici

Comments

  1. Pingback: Sumatra, o alta lume. Partea a 2-a – Calatorii No Stress

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *