Sumatra, o alta lume. Partea a 2-a

Daca prima parte a povestii din Sumatra (o gasiti aici) a fost despre vulcani, cai, delta si orangutani, partea e doua e despre insule pustii, o tornada, testoase uriase care eclozeaza si cel mai mare lac vulcanic de pe Terra…
Dupa ce vazusem orangutanul, a doua zi mă trezesc fresh, gata să merg în următoarea destinație, adică în arhipelagul Pulau Banyak, care  în traducere liberă inseamna “multe insule”, ultima frontiera de pământ între Sumatra și Antarctica. O jumatate de Pământ de apă se deschidea în fața noastră, dacă se poate zice așa.
Planul era să stăm vreo trei zile în cort, pe o insula nelocuita dar care arăta extrem de primitor, numită Pulau Asok. Arată fix ca o boaba de fasole și are cam 2 km lungime pe 700m lățime, cu plaje și pe o parte și pe alta și o pădure de cocotieri în interior. Insula e semi-nelocuita în sensul că pe partea cealaltă a boabei de fasole față de locul unde ne făcusem noi tabăra era o coliba unde locuia o familie formată din mamă, tată, doi copii și câteva zeci de găini care produceau hrana zilnica, alături de ce se pescuia și, bineînțeles, de nucile de cocos.

Plaja unde locuiau ei si unde-si facusera coliba era mai uratica decât bucata noastră de paradis, in sensul ca “a noastra” era cu nisip făină și apă turcoaz de vedeai peștii cum e joacă prin coral, pe cand “la ei” era un nisip mai grosier – cam ca la noi la mare – iar culoarea era galbena – aurie, nu alba alba, ca in wallpapers. Nu înțelegeam noi de ce au ales partea aia de insulă ca să își facă coliba, când puteau alege zona astalalta, unde totul era perfect. Aveam să aflăm hard-way în câteva ore…

Coliba “unchiului Tom”,  locul care ne-a salvat

Așadar descindem noi pe plajă, 4 români și doi băieți din satul de unde plecasem cu barca, cale de vreo 3 ore. Băieții cu rol de bucătar și enterteiment au aranjat rapid lucrurile, nu înainte ca bucătarul să ne arate ce au luat de mâncare : un carton de oua, o punga de orez de vreo 2 kg și o punga cu chili de 1 kg. Cam așa au ei proporțiile între condimente și ingrediente – o parte chilli, o parte mancare :).

Brăduț îl face fericit până la lacrimi pe non-bucatar, spunându-i că chitara pe care a adus-o i-o face cadou. Omul ramane mut si o primeste cu o bucurie mai mare decat a unui copil de 6 ani care primeste primul telefon mobil. Ne apucăm să ne instalam fiecare corturile, ne aranjam și un pic înăuntru, și gata, hai pe plajă la un cântec de chitară și, mai ales, la o bere, pentru că băieții noștri luaseră și vreo 15 beri la cutie, marfa rară găsită într-un magazin mic pe insula de unde plecasem.
Și cum ne relaxam noi așa, mai o bere, mai o baie, mai un cântecel, se lasă întunericul, așa cum se obișnuiește pe la ecuator: brusc. Cerul se umple de stele de zici ca era discotecă, iar în apă descoperim planctonul luminiscent care se activa la mișcare, așa de tare că dacă înotai arătai ca omul electric sau ca Michael Jackson in Billie Jean, varianta acvatica. Cum eu eram cu probleme pe la burtă și nu beam deloc, pierd un pic startul și stau așa și mă holbez când la stele, când la plancton, când la luminițele insulei locuite care se zareau la cei 5-6 km depărtare. Până la un moment dat, când parca cineva a stins lumina și o banda neagra mișcătoare a început sa vină clar către noi. Le zic celorlalți că nu-i a bună, că arată a tornada, se uită și Brăduț și confirmă, iar în maxim 3 minute începe un vânt de nu puteai sa stai în picioare și o ploaie rupere de nori care, datorită vântului, părea ca e orizontală. Urlam unii la alții, fugim fiecare în cortul lui și încercăm să-l ținem în loc. Eu personal stăteam pe spate in cort și împingeam cât puteam cu picioarele în peretele expus vântului, în timp ce adunam cu mâinile ce scosesem deja din rucsac și încercam sa le bag înapoi. După vreo 15 minute apare Brăduț cu o frontală și-mi urlă că să mergem în pădure, pentru ca celelalte corturi au fost zburate de vânt și ne regrupam în spatele lizierei de cocotieri. Ne adunam si începem să traversăm insula pe lat, adică cei 7-800 m până la coliba familiei crescătoare de cocotieri. Și primesc două lecții la minut, de ținut minte toată viața.

Prima: nu-ți alege locul de casă doar după cum arată lucrurile pe vreme bună. Pe partea cealaltă de insulă, la 700 m distanță, nici urma de furtună, tornada, vânt. Nimic. Era liniște și pace. Parcă nu credeam, așa ca mergem să vedem dacă nu cumva se terminase furtuna și pe plaja noastră, o luam înapoi printre copaci și, după 3-400 m reauzim urgia. Nu, nu se terminase, de altfel a ținut până a doua zi.
A doua lecție a fost și mai dură. M-a făcut să recalibrez prioritățile, sa nu mai pun preț pe lucruri. Când am ajuns la coliba, bătrânul care nu înțelegea o iota alta limbă ne zâmbea și ne-a făcut semn sa intrăm. Eram uzi fleasca și cu siguranță arătam penibil. Eu mă simțeam așa, ușor bucuros că nu pierdusem nimic din rucsac, recuperasem și îndesasem tot în el, înainte să abandonez cortul. Satisfacția mi-a pierit brusc când l-am văzut pe băiatul indonezian responsabil cu atmosfera că desface pătura în care reușise să salveze un singur lucru: chitara. A șters-o cu grijă, apoi a dat două acorduri și a văzut ca n-are nimic și s-a luminat tot. Îl durea fix undeva de toate celelalte lucruri: țoale, mâncare, corturi. Chitara era salvată!
Iar gazdele noastre ne-au făcut loc în locul unde dormeau ei, pe rogojini. Cei doi bătrâni s-au înghesuit cu copiii și, probabil pentru prima dată, mica coliba a găzduit 10 suflete.

M-am trezit cu un chef de viață nebun, bucuros și recunoscător pentru lecțiile primite în noaptea aceea. Bătrânul stătea într-un colt și zâmbea, cu o liniște pe figură pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri de atunci. I-am făcut cadou fiului lui o pereche de sandale și vreo 3 tricouri curate pe care le aveam prin rucsac. Simțeam nevoia să mă despart de lucruri. Cum mâncare nu mai aveam, m-am băgat în apă și am reușit să scot o ditamai scoica de jumate de kg, pe care bătrânul ne-a gătit-o rapid la miniaragazul ce ținea loc de bucătărie. Plus vreo 3 nuci de cocos și masa era asigurata.

Brăduț a reușit să sune pe insula locuită și, cu oarecare dificultate datorita valurilor mari, a reușit după vreo 4 ore să cheme o barcă sa ne ia de acolo și să ne ducă pe o altă insulă, Pulau Tawlana, unde exista un “resort”, adica un ansamblu de 5 colibe de lemn,cu următoarele dotari: scânduri, o saltea și un net de țânțari.

Resortul din Pulau Tawlana – camera mea 🙂

Resortul avea si 0 zona amenajata pentru mic dejun, prânz și cina, adică vreo 4 mese și 12 scaune. Charlie, ownerul, deținea busines-ul împreună cu prietenul lui, un tip retras cu păr lung și negru, cu figură de apaș, ei fiind si singurii locuitori permanenti ai insulei. Restul, turisti ciudati care cine stie cum aterizeaza aici. Totul functioneaza pe sistem “all inclusive”. Adica mic dejun cu ouă sau clătite cu banane, prânzul cu orez cu legume și chili sau paste cu legume și chili și seara  peste si fructe de mare “catch of the day”. Noi am prins la meniu în singura seara petrecută la Charlie în felul urmator: 4 lobsteri, 1 caracatiță, 1 pisică de mare și 2 pești mari. N-am putut să mâncăm nici jumate.
Ca idee de preț, o zi cu all inclusive la Charlie costa cam 4 euro.

 

Pentru noi a fost doar o escală către o alta insulă, Pulau Bangaru, de o rara frumusețe, unde ne pregăteam să vedem broaște țestoase uriașe care eclozeaza, făcându-ne să ne simțim din nou privilegiați. Am ajuns pe insula tragand cu greu barca pe uscat pentru a o proteja de reflux, pe un mic rau care se formase ad-hoc, printre micile dune de nisip.

Pulau Bangkaru este chiar ultima bucată de pământ din arhipelag, ultima palma de nisip pana in Antarctica sau prima bucată de pământ pentru țestoasele care vin aici să depună câteva sute de ouă cu speranța că măcar 1-2 puiuți vor reuși sa ajungă la maturitate. Pe insula e amenajata o casuta care poate gazdui cam 20 de persoane, locuita permanent de 7-8 voluntari si rangeri, oameni fara de care bietele testoase ar fi fost victime sigure in fata autoritatilor corupte de catre cei care nu au nici un interes sa conserve natura.
Și le-am văzut! După un trekking de noapte prin junglă, cu lumini infraroșii ca să nu deranjam deloc testoasele, am asistat la “nașterea” a câteva sute de ouă portocalii, ca niște mingi de ping pong, de catre o mama eroina, de vreo 120-140 kg, o uriasa testoasa care si-a desavarsit menirea in fata noastra. Testoasele, dupa ce ca sunt epuizate dupa sutele sau miile de km inotate, ajung pe plaja din Bangkaru si sapa, initial, un cuib fals, pentru a induce in eroare uriasele soparle negre lungi de 2 m, principalii atacatori naturali ai oualelor. Dupa ce sapa cuibul fals, se apuca si sapa cuibul propriu-zis, apoi se pun pe “nascut”. 3-400 de oua portocalii sunt lasate unul cate unul in cuib, apoi totul se astupa cu grija si mama, impacata , se taraste cu ultimele puteri catre ocean. Dimineata, tot ce ramane sunt doua urme ca ale unui tractor urias, una facuta la dus catre primul cuib, cel fals, si a doua urma, cea de intoarcere in ocean.

Cam atat de mari erau testoasele, urmele lasate pareau ale unui tractor gigantic.

Ne-am încheiat fericit traseul prin Pulau Baniak urmând să ne îndreptăm spre ultima destinație înainte de plecarea către România: urma sa petrecem 3 zile în jurul lacului Toba, cel mai mare lac vulcanic de pe Pământ.
Lacul Toba este nu doar cel mai mare lac vulcanic, dar este la o așa distanță de locul 2 încât există teoria că dinozaurii ar fi putut să dispară și datorită erupției vulcanului care a creat craterul de 100 km lungime pe 30 km lățime. Sigur, teoria cu meteoritul rămâne cea mai marketata, mai ales că acesta ar fi lovit Pământul în zona Americii, deci într-un loc mult mai ofertant turistic decât lake Toba din Sumatra. Dar mie îmi place mai mult teoria cu lacul Toba.
Povestea e așa: e un Ocean – Indian, pe care e o insula – Sumatra. Pe insula, e un lac mare – Toba. Pe lacul Toba e o insula – Samosir, suficient de mare încât să găzduiască câteva orașele și o peninsula pe care e un sătuc – pe nume Tuk Tuk, unde am stat noi. Locurile sunt senzaționale și Toba e unul din locurile alea în care aș mai merge oricând si de care mi-e permanent dor.

Concert de chitara ad-hoc pe barcuta care ne plimba pe lacul Toba.

Oamenii care traiesc in jurul lacului stiu cu siguranta sa traiasca. O sa gasesti peste tot, in orice mic magazinas din orice sat, tigari si corzi de chitara. Toti canta si, mai ales, cam toti au voce. Muzica tribului batak care traieste in Samosir si prin jurul lacului Toba suna surprinzator de bine si parca au influente de mariachi mexicani combinati cu doina romanesca. Adica ritm si emotie la un loc.

La pizzeria Rosei am avut parte de un concert de cateva ore, cu 4 baieti care au stat chiar la masa noastra. Un concert de masa care mi-a oferit una din cele mai frumoase expriente de concert, cu tuak-ul care a curs cale de vreo 2 galeti la 8 persoane (deci vreo 3 litri de om J). Tigarile au ars si ele in acelasi ritm. Desi nefumator de cativa ani, in Sumatra nu poti sa te abtii, asa ca am fumat si eu cam un pachet de Sampoerna pe zi. Tigari cu un gust dulceag-aromat, cu cuisoare. Senzationale. Curios ca nu mi-a revenit dependenta, am fumat acolo 15 zile, apoi intors acasa nu am mai fumat deloc. Restul au fumat clasicele Lucky Strike.

Tuak, tigari si multa muzica buna.

Tuk-Tuk e un satuc destul de plin de turisti, in comparatie cu locurile prin care fusesem. Gasesti hoteluri de 3 si 4 stele, restaurante bune si foarte bune, poti sa inchiriezi barci si sa te plimbi pe lac sau sa inchiriezi un scuter si sa te plimbi pe insula Samosir. Iti vine greu sa crezi ca nu mai departe de anii ’70 pe aici se practica canibalismul. Oamenii sunt extrem de prietenosi, tot de aici este originara si celebra cafea-aberant-de-scumpa-doar-pentru-ca-e-cu-caca-de-zibeta Kopi Luwak, dar si “magic mushroom” – niste ciuperci cu efecte halucinogene pe care le-am experimentat pe pielea mea. Drogurile sunt interzise in Indonezia sub pedeapsa cu moartea, vezi bannere imense in fiecare aeroport, dar ciupercile astea sunt considerate alimente. Tocmai de aia am crezut ca-s inoffensive, asa ca mi-am luat o omleta cu “magic Mushroom”. Am mancat-o – gustoasa, cu ierburi si, bineinteles, o tona de chilli si am crezut ca din nou n-o sa simt nimic nou. Doar ca, dupa vreo 15 minute, am inceput sa realizez ca nasurile comesenilor au devenit neobisnuit de lungi, ca totul se dilata si se contracta, asa ca am plecat catre hotel, usor sa nu ma scufund in asfaltul care devenise brusc lichid. Ajuns la hotel, am inceput sa vad totul HD, adica vedeam clar piciorusele paianjenului din coltul camerei, crapaturile cele mai fine din pereti, etc. Daca inchideam ochii, veneau catre mine hoarde de mostruleti care de care mai hidosi, asa ca am preferat sa stau treaz, mai ales ca, daca tineam ochii deschisi, efectul era invers, adica radeam din orice si cica faceam bancuri foarte bune. Bine, si interlocutorii mancasera ciuperci :). Am aflat ulterior ca localnicii isi iau de obicei o omleta la patru persoane, iar eu mancasem una singur.

Probabil ca de atunci am ramas asa, fata de Sumatra, cu o senzatie de magie. Multam Bradut, pentru ca ai organizat asa o tura, teribil de complicata logistic intr-o tara in care ora exacta nu exista ca notiune, in care totul e relativ dar fara rele intentii ci, pur si simplu, “nici o problema”.

Chiar si limba malay este foarte interesanta pentru ca aproape orice propozitie incepe cu cuvantul “selamat”, adica un fel de “sa fie bine, sa fii in siguranta” si apoi pui propozitia, zici ce ai de spus. Selamat Tinggal!

Cata liniste se poate citi pe chipul localnicilor …
Rosa, proprietara pizzeriei unde se canta cele mai frumoase cantece din jurul lacului Toba
Apa incredibila din jurul insulei Bangkaru, acolo unde sper ca testoasele sa poata sa eclozeze linistite si cand va fi Vladut mare.

Comments

  1. Pingback: Sumatra, o alta lume. Partea 1 – Calatorii No Stress

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *